Alexandra Florina Zamfir (Bucharest, Romania) is a poet and author of two collections: La rezonanța tâmplei (At the Temple’s Resonance, Absolut Publishing) and Dincolo de margini (Beyond the Edges, Izvorul Cuvântului Publishing). Her work blends philosophical reflection with visionary language, exploring dreamlike and spiritual dimensions through myth and symbolism. She has presented her poetry at Casa Schiller in Bucharest and other literary events, where her meditative voice has resonated with audiences. In 2025, she received Second Prize at the International Literary Creation Contest (ILCC, 6th edition) and the Excellence in Literature Prize. Zamfir’s writing invites readers on a journey between dream and reality, unveiling the mystery of existence and the hidden light within words.

Poem 1
Romanian:

Am luat cu împrumut această existență
să îmi acopăr ziua starea de demență
la ‘ncheietura nopții ieșită din găoace
să mă dezbrac de mina ce-o port pe carapace
am luat cu împrumut aceste țoale moarte
să-mi scriu cu ele versul, pasul să mi-l poarte
când ziua se îneacă în bezna spânzurată
renasc ca din morminte străină, avortată
și îmi cutreier morții prea morți de-atâta vreme
si viață le redau prin vise si poeme
atatea morminte în vise stau deschise
cerșetori ai nopții cu bratele închise
cerșetori ai nopții prin oasele-n rugină
împrăștiați speranță, credință și lumină
pământului putred stagnat în pubertate
țoale moarte-n soare și-n beznă fermentate!
Închide ușa casei să stăm o vreme-n tihnă
să-mi învelească ceara sufletu-n odihnă
adevarata moarte stă jos și-i înspăimântă
aici cu voi în casă, lumina-mi este sfântă
s-a înnecat pământul și moartea nu mai vine
și parcă-s putrezi toti in țoale sanguine
aș mai fi stat cu voi dar la încheietura
zorii își despică lumina-n țesătură
mă-ntorc în trunchiul meu să-mi port în lume pasul
să mă ascund sub mina ce-mi învelește glasul
……..
Ma voi intoarce când moartea în mine-și drege ceasul.

English:

I borrowed this existence
to cover my day with a state of madness
at the wrist of night breaking from its shell
to undress the mask I wear on my shell.
I borrowed these dead clothes
to write my verse, to carry my steps
when the day drowns in the hanged darkness
I am reborn from graves, estranged, aborted.
I wander among the dead too dead for so long
and give them life through dreams and poems.
So many graves remain open in dreams,
beggars of the night with arms folded,
beggars of the night through rusted bones
scatter hope, faith, and light
to the rotten earth stalled in puberty,
dead clothes fermenting in sun and dark!
Close the house door, let us stay in peace awhile,
let wax enfold my soul in rest.
True death sits below and frightens,
here with you at home, my light is holy.
The earth has drowned and death no longer comes,
and all seem rotted in sanguine rags.
I would have stayed, but at the wrist
dawn splits its light through the weave.
I return to my trunk to bear my step in the world,
to hide beneath the mask that veils my voice.
……..
I shall return when death repairs its clock in me.

Poem 2
Romanian:

Hoinăresc desculță printre vise
mi-a lăsat prezentul ușile deschise
A ‘nnebunit timpul pierdut prin calendar
închis pe veșnicie în penitenciar!
Miroase de trăznesc ceasurile-n vid
cad și se închid în spațiul invalid
Eu tac și îl petrec pe brațe și picioare
îl înalt să moară, îl dobor să zboare!
În corpul nud mă strânge veșnicia
în corpul subtil m-apasă galagia
Sunt îmbrăcată și hainele mi-s grele
atâtea existente ‘nghesuite-n ele
Sunt aglomerată cu mii și mii de vieți
burdușite în tencuiala din pereți
Pe rând, una câte una mă citește
matrițele astrale mi le răscolește
Mă întâlnesc în zi de-atâta ori cu mine
de prin alte vine, ruine sau virgine
Se prăbușesc în mine prezenturile toate,
viitoare trecute anticariate
Răscolește noaptea, arhivele în transă
răscolește versul moartea-n mine ‘ntoarsă
În mine se propagă călăreții-n zare
focul ce nu frige și arde-n disperare!
Sunt îmbrăcată gros cu acest sfârșit
în care-am început și încă n-am venit
Sunt un “Tot” ce mustește-n conștiință
un nimic în subconștientul din ființa
Acest “Tot” ce a pătruns pe nesimțite
în oaza ceții de suflete adormite
Sunt îmbrăcată și hainele mi-s grele
prea multe existențe ‘nghesuite-n ele
Sunt îmbâcsită în maldărul de vieți
de cerșetori și regi de sculptori și poeti
Fărâmă din conștientul colectiv
Limitat tărâm din spațiul regresiv
Îmi adun în palmă pentru mai devreme
ce nu am fost maine, deșirat prin gheme
Îmi strâng în pumni târziul ancorat
pentru viitorul devreme deșirat
Tot hoinărind desculță printre vise
m-a găsit prezentul cu ușile închise
Răscolește noaptea arhivele în transă
mă întoarce în lumină de întuneric stoarsă
În mine călăreții sfârșesc și se adună
focul să îl stingă, arzând împreună
Ce gros sunt îmbrăcată și hainele mi-s grele
îmbrăcând atâtea existențe paralele
Tot dormind cu mine în timpul liniar
am rupt sigiliul unui penitenciar.

English:

I wander barefoot among dreams
the present left me with open doors
Time has gone mad, lost in the calendar
imprisoned forever in a penitentiary!
The clocks reek and burst in the void
fall and close in invalid space.
I am silent and carry it on arms and legs
I lift it to die, I strike it down to fly!
In my naked body eternity presses,
in my subtle body noise weighs down.
I am dressed and my clothes are heavy,
so many existences crammed inside.
I am crowded with thousands of lives
stuffed into the plaster of walls.
One by one they read me,
astral matrices rummage through me.
Each day I meet myself so many times,
from other veins, ruins, or virgins.
All presents collapse in me,
future and past antiquated.
The night rummages, archives in trance,
rummages the verse, death turned inside me.
In me riders spread on the horizon,
the fire that does not burn and burns in despair!
I am dressed thickly in this ending
in which I began and have not yet come.
I am a “Whole” seething in consciousness,
a nothing in the subconscious of being.
This “Whole” slipped unnoticed
into the fog oasis of sleeping souls.
I am dressed and my clothes are heavy,
too many existences crammed within.
I am clogged with heaps of lives,
beggars and kings, sculptors and poets.
A fragment of the collective conscious,
a limited land in regressive space.
I gather in my palm for later
what I was not tomorrow, unraveled through skeins.
I clench in my fists the anchored lateness
for the early unraveled future.
Still wandering barefoot among dreams,
the present found me with closed doors.
The night rummages the archives in trance,
turns me back into light wrung from darkness.
In me riders end and gather
to extinguish the fire, burning together.
How thickly I am dressed, my clothes so heavy,
wearing so many parallel existences.
Sleeping with myself in linear time,
I broke the seal of a penitentiary.

Poem 3
Romanian:

Pe sub tălpi se întețesc morminte,
să plimbe umbra pământului sub soare.
Pe sub tălpi cadavre-n zăcăminte,
își recompun matrițele să zboare.
Miroase a pucioasă, a sânge și a mir,
sub pământul încleștat într-o grimasă.
Tavanu-n sărbătoare, râde-n cimitir,
în cimitirul virgin ca o mireasă.
Pe sub tălpi se întețește glasul,
îmblânzit să tacă întru veșnicie.
Pe sub tălpi ne măsoară ceasul,
timpul putrezit în igrasie.
Miroase rana crudă-n cimitire
și adulmec să miros tristețea noastră.
Cimitir străvechi, lăcaș de mănăstire,
între două lumi ești singura fereastră.

English:

Beneath my soles the graves multiply,
to carry earth’s shadow under the sun.
Beneath my soles corpses in seams,
recompose their molds to take flight.
It reeks of sulfur, of blood and myrrh,
beneath the earth clenched in a grimace.
The ceiling in celebration laughs in the cemetery,
in the virgin graveyard like a bride.
Beneath my soles the voice grows dense,
tamed to be silent for eternity.
Beneath my soles the clock measures us,
time rotted away in dampness.
The raw wound reeks in cemeteries
and I breathe in to smell our grief.
Ancient graveyard, cloister of monastery,
between two worlds you are the only window.

Poem 4
Romanian:

Mi-s mâinile legate și trupul mi-e legat,
în aer zboară păsări solitare.
Mi-s mâinile legate și sârma, cum mai doare!
Lacrimile-n vene mi s-au închegat.
Afara, văzduhul râde în ninsoare!
În pieptul boțit de suferințe,
spinii au pătruns în hipoderm.
Clădesc din paradis un nou infern
și cum plâng embrionii din semințe!
Afară văzduhul râde etern!
Deasupra zboară păsări solitare
și ce frumos norii înfloresc!
Eu, încătușată, parcă mă smintesc
și râd și-mi calc funinginea-n picioare,
legată în păcatul strămoșesc!
Afară, văzduhul râde-n închisoare!

English:

My hands are bound and my body tied,
in the air solitary birds are flying.
My hands are bound, the wire, how it bites!
Tears in my veins have clotted tight.
Outside, the sky laughs in the snow!
In the chest bruised by suffering,
thorns have pierced into the derm.
From paradise I build a new inferno
as embryos weep within their seeds!
Outside the sky laughs forever!
Above, solitary birds are soaring,
and how beautifully the clouds are blooming!
I, in chains, seem almost deranged,
and laugh as I trample soot beneath my feet,
bound in the ancestral sin!
Outside, the sky laughs in its prison!

Poem 5
Romanian:

Dincolo de azi, de ieri, dintotdeauna
eram noi doi…
ca niște pete în universul unde luna
îngână umbrele primelor zile, primelor veacuri
stagnate în respirația din noi…
Acolo, dincolo de ieri, înaintea primului sărut,
cea mai minunată rază învârtea
într-o spirală din afara timpului
existența noastră
până să fi fost, să ne fi născut…
Dintotdeauna am simțit că nu sunt eu,
suflet geamăn…
fruntea mea, genunchii, se pleacă mereu
în fața altei clepsidre ce nu măsoară timpul
n-are seamăn.
Coastele mele vorbesc prin mâinile tale…
aproape mereu.
cuvintele mele sunt necuvintele pale,
ce încă nu au germinat semințele gândului tău
instantaneu.
Aproape mereu mi-e pasul finit
de atâta
mers parcurs, cât am hărăzit
eu cu picioarele tale, tu cu picioarele mele
pe cuta
pământului unde, vidul înțeapă bolovanii
și surzesc
ecourile când jucându-ne cu anii
străpungem cu râsul nostru distanța dintre veacuri…
Iubesc
Prima zăpadă unde tălpile noastre
stinse în ger
alergau printre mieii zării albastre
cu chipul și asemănarea Zeiței Hestia
dincolo de cer.
Întâiul eu, întâiul tu, dincolo de adâncuri
de vreme…
dincolo de uitare, dincolo de gânduri
coboară astăzi cu mieii, plecându-și fruntea și genunchii
să ne cheme…
Dincolo de azi, de ieri, dintotdeauna
eram noi doi
ciopliți din petele universului unde luna
îngână umbrele zilelor prime și
primelor veacuri
stagnate în respirația din noi…

English:

Beyond today, yesterday, forevermore
it was the two of us…
like stains in the universe where the moon
chants the shadows of first days, first ages
stalled in the breath within us…
There, beyond yesterday, before the first kiss,
the most wondrous ray was spinning
in a spiral outside of time
our existence
before we were, before we were born…
Always I felt that I am not myself,
twin soul…
my brow, my knees, bow always
before another hourglass that does not measure time,
has no equal.
My ribs speak through your hands…
almost always.
my words are the pale unwords,
seeds not yet sprouted from your thought,
instantaneously.
Almost always my step is finite
from so much
path walked, as I have destined,
I with your feet, you with mine,
on the crease
of earth where void stings stones
and deafens
the echoes, when playing with years
we pierce with our laughter the distance between ages…
I love
the first snow where our soles,
extinguished in frost,
ran among the lambs of the blue horizon,
with the face and likeness of Goddess Hestia
beyond the sky.
The first me, the first you, beyond the depths
of time…
beyond forgetting, beyond thought
descends today with the lambs, bowing head and knees
to call us…
Beyond today, yesterday, forevermore
it was the two of us,
carved from stains of the universe where the moon
chants the shadows of the first days and
the first ages,
stalled in the breath within us…

Poem 6
Romanian:

Mi-am pictat ferestrele în negru
să nu mai simt lumina cum mă înconjoară.
Cărbunii ‘ncinși, ieșiți pe din afară,
îmi târăsc sufletul într-un marș funebru.
Pe alocuri, crăpăturile-au prins în sticlă
umbra ninsorilor din haosul pierdut.
Mai ating cu degetul și mai sărut
urma unui zâmbet când se mai înfiripă…
E rece-n cămara fără de lumină,
de-atâta pustiu, rece sunt și eu.
Îmi trag obloanele să-mi încălzesc, în tihnă,
sufletul – materia desprinsă din nucleu.
Pesemne că e noapte. Pesemne că e zi.
Ferestrele-s închise, obloanele sunt trase.
Pesemne că-s moartă și te-aștept să vii
să-mi smulgi din temelie ferestrele osoase.

English:

I painted my windows black
so I would no longer feel the light surrounding me.
The burning coals, spilling outward,
drag my soul in a funeral march.
At times, the cracks have caught in glass
the shadow of snows from a lost chaos.
I still touch with my finger and kiss
the trace of a smile when it flickers alive…
It is cold in the chamber without light,
from so much emptiness, cold am I too.
I draw the shutters to warm, in peace,
my soul – matter stripped from its core.
Perhaps it is night. Perhaps it is day.
The windows are closed, the shutters drawn.
Perhaps I am dead and wait for you to come
to tear from my foundation the bony windows.

Poem 7
Romanian:

Intră.
Te-am auzit venind de-acum o oră.
Tocurile tale mușcau asfaltul fierbinte
cu o dorință cumplită, carnivoră,
asemenea vocilor tăcute din morminte.
Vino.
Așază-te la locul tău, de odinioară.
Îți fac un ceai, cum ești obișnuită.
Întâlnirea aceasta n-a fost plănuită,
și parcă ești aici întâia oară.
Vezi?
Mi-am pictat pereții în verseturi,
să mai acopere din doliul năpustit.
Dar acum, că ești aici, că ai venit,
stând cu tine, le pot da în lături.
Ce spui?
Mă privești tăcut; îmi e incomod
să te privesc fără a lăcrima.
Această tăcere pare ca un nod,
și pare-mi-se, nu-l vei dezlega.
Mai știi
Ne petrecem nopțile împreună
râdeam în hohote și nu era de-ajuns.
Mă țineai atât de strâns de mână
și-n urma mea condeiul se deșira în plâns
Aș vrea
să pleci, să te ridici, să-ți înfășori
tocurile tale în asfaltul strămoșesc.
Mi-e greu să te privesc, mi-e greu să-ți vorbesc.
Mi-a fost greu cu tine, nenumărate ori.
Să-ți iei
pălăria și pelerina și vorbele cusute.
Să-ți iei și ecoul durerii mele reci.
Să-ți iei tot bagajul și să pleci
în infinitatea tristeții absolute.
Vezi tu,
mi-e geamantanul gol de vise,
și mi-e durerea un capăt de-nceput.
Să-ți iei toate cărțile nescrise
din toate locurile în care m-am născut.
Ai venit
de atâtea ori — sau n-ai plecat nicicând.
Tocurile tale, ceasul din perete
răscolesc durerea pusă-n epitete.
Oh, Singurătate, musafir flămând!

English:

Enter.
I heard you coming an hour ago.
Your heels bit the burning asphalt
with a dreadful, carnivorous desire,
like the muted voices of graves.
Come.
Sit in your place, as of old.
I’ll make you tea, as you are used to.
This meeting was not planned,
and it feels as if you are here the first time.
See?
I painted my walls in verses,
to cover some of the surging mourning.
But now, that you are here, that you came,
sitting with you, I can push them aside.
What do you say?
You watch me silent; it is awkward
to look at you without tears.
This silence seems like a knot,
and it seems you will not untie it.
Do you remember
We spent our nights together,
we laughed in bursts and it was never enough.
You held my hand so tightly,
and behind me the pen unraveled in weeping.
I would want
you to leave, to rise, to wrap
your heels in ancestral asphalt.
It is hard to look at you, hard to speak.
It was hard with you, countless times.
Take
your hat and cloak and stitched words.
Take also the echo of my cold pain.
Take all your baggage and leave
into the infinity of absolute sorrow.
You see,
my suitcase is empty of dreams,
and my grief a beginning’s end.
Take all the unwritten books
from all the places where I was born.
You came
so many times — or perhaps never left.
Your heels, the clock on the wall
stir the pain set in epithets.
Oh, Loneliness, ravenous guest!